Petre Maican

Recent, un articol din ziar a adus în atenția publicului o cerere destul de neobișnuită făcută de un credincios ortodox episcopului său din România. Credinciosul l-a întrebat pe episcop de ce Biserica nu face nimic în legătură cu situația miilor de copii orfani și abandonați din țară. Credinciosul a propus chiar o soluție practică: stabilirea unui sacrament al adopției ca o condiție prealabilă pentru hirotonire. În acest fel, o parte a problemei ar fi rezolvată. Ierarhul a răspuns indicând activitatea filantropică a Bisericii deja în vigoare și procesul dificil care trebuie urmat pentru adoptare și, din motive financiare, a exclus posibilitatea de a lega adopția de hirotonire. Tânăra familie nu ar avea resursele materiale necesare pentru a adopta imediat un copil.

Acum, să ne oprim o secundă și să încercăm să trecem dincolo de orice am putea crede despre răspunsul episcopului sau despre impresia inițială de stângăcie pe care propunerea o provoacă. Ierarhul are dreptate să respingă condiționarea de adopție pentru hirotonire, deși din alte motive decât cel pe care le-a menționat: nu numai că orice sacrament nu trebuie forțat asupra nimănui, ci și faptul că forțarea cuiva să adopte un copil pentru a obține o poziție ar putea duce la instrumentalizarea copilul, iar acest lucru nu ar îmbunătăți neapărat viața celui mic. Totuși, sunt multe de apreciat aici. Propunerea vine dintr-un loc bun, arzând cu grija și compasiunea caracteristică etosului creștin încă din primele secole, când creștinii au adoptat copiii cu dizabilități abandonați de păgâni la marginea drumului. Există, de asemenea, un adevăr în presupunerea că, dacă adopția ar fi un sacrament, practica ar primi mai multă vizibilitate și mai mulți credincioși ortodocși ar putea fi încurajați să o asume. Dar, mai important, autorul scrisorii ne invită să ne reflectăm la o întrebare fundamentală: există vreun motiv pentru a nu considera adoptarea ca un sacrament? Din perspectiva teologiei sistematice, sunt tentat să spun că nu.

Tainele au fost întotdeauna unul dintre pilonii existenței ecleziale, dar numărul lor a variat de-a lungul secolelor. În timp ce pentru Biserica Romano-Catolică lista sacramentelor a fost deja închisă încă din Evul Mediu, pentru Biserica Ortodoxă lucrurile arată altfel. După cum explică părintele Andrew Louth, numărul celor șapte sacramente a fost prezentat ortodocșilor la Consiliul unionist din Lyon în 1274. Mai târziu, în timpul Reformei, ortodocșii au început să vorbească despre șapte sacramente pentru a se distinge de protestanți. În cele din urmă, numărul șapte a fost inclus în Catehismele Ortodoxe, dar fără a fi neapărat legitimat de tradiția patristică. Părintele Louth însuși sugerează că limitarea numărului sacramentelor „se potrivește cu abordarea teologiei ortodoxe” (Introducing Eastern Orthodox Theology, epub, p. 136).

Cu toate acestea, să luăm exemplul unui teolog care, în a sa magnus opus, The Experience of God, folosește, fără a pune la îndoială, numărul de șapte sacramente: Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993). După cum vom vedea, chiar și în cadrul său există încă un loc legitim pentru un alt sacrament. Stăniloae nu folosește acest cuvânt. El preferă cel al misterului (taină). În primul rând, cuvântul sacrament este rar folosit într-un context eclezial în limba română. Totuși, aceasta este mai mult decât o preferință lingvistică. Stăniloae a folosit termenul sacrament în scrierile sale timpurii din anii 1940 și 1950, dar l-a abandonat mai târziu. Pentru el, misterul (taină) rămâne mai aproape de cuvântul grecesc mysterion, adică ceva ascuns care este revelat prin acțiunea credincioasă a creștinului. În acest sens larg, chiar ființa umană însăși ar putea deveni un mister dacă ar uni laturile materiale și spirituale ale ființei sale cu Iisus Hristos și apoi l-ar face pe Hristos să se manifeste în lume.

Stăniloae alege totuși să vorbească despre doar șapte sacramente. Motivul pentru care se limitează doar la șapte devine greu de înțeles atunci când se citește această definiție:

Misterul este sărbătorit în întâlnirea a doi subiecți umani care, prin credință, s-au deschis Duhului Sfânt, care lucrează în mediul Bisericii, iar această întâlnire se extinde și prin atingerea directă a corpurilor lor sau prin intermediul de mediere a unui element material. Nu elementele materiale, cuvintele rostite sau gesturile realizate, luate în ele însele, constituie misterul. Mai degrabă, misterul își are originea în întâlnirea plină de credință a celor două persoane din mijlocul Bisericii, care este plină de Duhul Sfânt, și, de asemenea, în contactul trupesc dintre cele două persoane, împreună cu mărturia credinței lor că dau prin cuvintele lor, atât credința celui care sărbătorește misterul, cât și a celui care îl primește.

(The Experience of God, vol. 5, pp. 2-3)

Această definiție nu respinge în niciun fel posibilitatea unui alt sacrament. Se poate obiecta că sacramentele sunt diferite de alte acțiuni și gesturi simbolice și că adoptarea ar putea fi doar asta – o altă acțiune simbolică, primind o binecuvântare – dar nu o sacrament. Dar atunci, care sunt rolurile sacramentelor?

Stăniloae transmite consensul majorității teologilor ortodocși atunci când spune că rolul sacramentelor este de a ne ajuta să ajungem mai aproape de unirea noastră cu Iisus Hristos. Fiecare sacrament ridică și întărește natura umană pe drumul său către unirea cu Hristos. Botezul ne introduce în viața cu Hristos, Crismarea revarsă asupra noastră darurile Duhului Sfânt, Euharistia ne încorporează în trupul lui Hristos, Spovedania ne ajută să ne curățăm relația cu Hristos de toate minciunile și nemulțumirile. „Creștem în natura noastră umană din punct de vedere spiritual la fel cum și El s-a demnat să crească în natura Sa umană. Nu putem sări peste diferitele etape de creștere care aparțin acestei naturi.” (The Experience of God, vol. 5, pp. 18-19)

Dificultatea este că acest răspuns nu justifică pe deplin celelalte trei sacramente care nu sunt direct legate de viața noastră în Iisus Hristos: căsătoria, hirotonia și ungerea bolnavilor. Acestea din urmă pot fi într-un fel înghesuite în categoria sacramentelor care duc la Hristos dacă legăm vindecarea cu o anumită integritate interioară care trebuie restabilită fiecărei persoane, dar acest lucru nu se aplică primelor două. Pentru a rezolva această tensiune, Stăniloae face distincția între sacramentele unirii directe cu Hristos și sacramentele slujirii. Căsătoria și hirotonia se încadrează în această din urmă categorie. Vorbind despre căsătorie ca serviciu, Stăniloae spune:

Majoritatea ființelor umane trăiesc plenitudinea relației de căsătorie actualizând virtuțile ca fructe ale colaborării lor cu acest har sau ca forme ale consacrării lor în cadrul acestei relații neîntrerupte și intense. Acum, odată ce această relație este introdusă, are o anumită calitate a proeminenței care determină în sens pozitiv toate celelalte relații pe care o ființă umană le are în societate, pe care căsătoria le înmulțește.

(The Experience of God, vol. 5, p. 168)

Nu ar putea chiar aceste propoziții să aibă aceeași significație în cazul adopției? Nu este adevărat că adopția actualizează virtutea în cei dedicați ei? Nu este nevoie de grație în aceste relații stabilite din dorința de a ne dărui complet unui străin? Pentru mine este greu să răspund negativ.

Nu se pot găsi multe lucruri împotriva adăugării adopției pe lista sacramentelor. Pentru teologia ortodoxă, sacramentele sunt căi spre îndumnezeire. Ele ne oferă puterea de a ne apropia de Dumnezeu și de a face vizibilă dragostea lui Dumnezeu pentru umanitate prin acțiunile noastre. Și unde altundeva se poate manifesta această iubire mai deplin decât în acțiunile prin care ne sacrificăm pentru alții, pentru oameni pe care nu îi cunoaștem, dar învățăm să-i iubim?

Ar fi oarecum ironic să trecem peste această semnificație superioară a sacramentelor de dragul simbolismului. Ar fi ironic într-un mod aproape amuzant să ne agățăm de un număr care nici măcar nu face parte din identitatea noastră, ci este un vestigiu al „captivității noastre babiloniene” față de teologia occidentală. Ironia ar deveni și mai întunecată și nemiloasă dacă ar fi să lăsăm brațele deschise ale orfanilor și ale celor care și-au deschis brațele pentru a-i primi fără ca puterea harului să se revarse din sacramente, doar pentru că suntem hipnotizați de magia unui număr.

Petre Maican este cercetător post-doctoral la UCLouvain și unul dintre membrii fondatori ai Institutului Ortodox Saint John Chrysostom din Aberdeen, Scoția. Interesul său actual de cercetare constă în domeniul teologiei dizabilității, concentrându-se pe relația dintre dizabilitatea intelectuală și înțelegerea ortodoxă a perfecțiunii umane.