de Nicholas Denysenko 

S-au întâmplat multe în timpul care a trecut de când Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului a acordat autocefalie Bisericii Ortodoxe din Ucraina (BOAU) în 2018-19. Lumea continuă să lupte cu pandemia. Dezastrele naturale distrug vieți în țară și în străinătate. Imagini cu afgani care încearcă să fugă de talibani ne șocează conștiința. Cel mai longeviv dictator din Europa continuă să brutalizeze cetățenii din Belarus.

Când COVID-ul a îngenunchiat lumea în 2020, m-am gândit că va crea o condiție de încetare a focului în războiul informațional de lungă durată dintre ucrainenii ortodocși. Cu siguranță, cei mai înflăcărați participanți la acest război de polemică confesională s-ar liniști.M-am înșelat. Furia continuă să circule printre unii ortodocși din interiorul și din afara Ucrainei. Oponenții la decizia de a acorda autocefalie BOAU au fost supărați de faptul că  Patriarhul Bartolomeu a acceptat invitația președintelui Zelensky în Ucraina cu ocazia celui de-al treizecelea an al independenței naționale.

Printre adversarii patriarhului, clerul și mirenii s-au reunit pentru a-i cere să își asume responsabilitatea pentru acțiunile sale din Ucraina și să se întâlnească cu ei. Grupul este numit „Myriane” (laici). Aceștia au ținut o veghe de rugăciune pe 21 august, ziua întâlnirii lui Bartolomeu cu președintele Zelensky și parlamentul ucrainean.

Situația din jurul vizitei lui Bartolomeu în Ucraina a fost explozivă. Opoziția era supărată, dar la fel  și susținătorii lui Bartolomeu. Erau hotărâți să-l întâmpine cu recunoștință și ospitalitate și să arate că majoritatea ucrainenilor îi venerează moștenirea și autoritatea spirituală.

Perspectiva Opoziției

La suprafață, aparențele arătau  că BOAU -PM și susținătorii lor s-au opus deciziei Patriarhului Bartolomeu de a crea o nouă structură autocefală în Ucraina. Aceștia au susținut că Constantinopolul nu are jurisdicție canonică în Ucraina și l-au acuzat pe patriarh că a încălcat integritatea teritoriului lor canonic. Au contribuit dar și au distribuit zvonuri conform cărora guvernul american a mituit patriarhul pentru a întreprinde această acțiune pentru favoruri politice. Aceștia au susținut că, a cauzat o daună iremediabilă Bisericii Ortodoxe, provocând o schismă.

O explicație mai nuanțată îl așteaptă pe cercetorul răbdător care este dispus să lese de o parte frenezia de suprafață și să înțeleagă aceste acuzații. Patriarhiile de la Moscova și Constantinopol au suportat relații din ce în ce mai tensionate încă de la Revoluția Bolșevică până în prezent. Moscova s-a opus cu amărăciune acordării de către Constantinopol a autonomiei Bisericilor Ortodoxe din Finlanda și Estonia în 1923 și a autocefaliei față de Polonia în 1924. O examinare a corespondenței dintre Moscova și Constantinopol dezvăluie îngrijorarea Rusiei față de Constantinopol luând decizii importante cu privire la ortodocșii care trăiseră în interiorul acestor granițe rusești.

Moscova a contestat în esență primatul Constantinopolului în Biserica Ortodoxă. Principala provocare a vizat procesul de acordare a autocefaliei unei Biserici care o solicită. Consiliile ecumenice nu au oferit un mecanism pentru autocefalie și mai multe Biserici au început să o solicite în urma declinului și căderii imperiilor otoman, austro-ungar și rus.

O comisie interortodoxă a elaborat o propunere care acorda concesii ambelor părți, dar bisericile nu au ratificat-o niciodată. Autocefalia ar fi trebuit rezolvată la consiliul pan-ortodox planificat de mult, dar lipsa consensului a dus la eliminarea ei de la ordinea zilei. Când Moscova s-a retras de la participarea sa la Consiliul Cretei în 2016 – împreună cu Bisericile din Georgia, Bulgaria și Antiohia – relațiile cu Constantinopol au devenit și mai tensionate.

Acest fundal scurt al relațiilor moderne dintre Moscova și Constantinopol ar putea face să credem că decizia Constantinopolului de a acorda autocefalie Ucrainei în 2019 a fost o represiune. Fundalul este esențial pentru a înțelege înstrăinarea crescândă a Bisericilor, una care a fost exacerbată de factori externi de-a lungul perioadei moderne.

Această scurtă descriere a situației și a contextului duce la marea întrebare: de ce Patriarhul Bartolomeu a vizitat Ucraina?

Vizita sa a fost un act pastoral sau o provocare?

Patriarhul Bartolomeu avea mereu în vedere criza bisericii ucrainene timp de treizeci de ani. Sunt convins că un moment esențial a avut loc în iulie 1991, când mitropolitul Bartolomeu a vizitat Ucraina și a avut o audiență cu mitropolitul Filaret (Denysenko), care era primatul deputatului BOAU la acea vreme. Această vizită a avut loc cu o lună înainte ca Ucraina să se desprindă de Uniunea Sovietică și să-și declare independența. În anul precedent, Patriarhul Alexei II a scris Patriarhul Dimitrios al Constantinopolului și i-a cerut sprijinul pentru BOAU -PM. Patriarhul Alexei al II-lea a susținut că greco-catolicii ucraineni și ortodocșii autocefali foloseau violența și agresiunea pentru a lua biserici de la Biserica canonică. Dimitrios a oferit un răspuns concis, dar de susținere.

Filaret, atunci, trebuie să fi presupus că Bartolomeu – călătorind în numele lui Dimitrios – ar condamna autocefaliștii. Cu toate acestea, răspunsul lui Bartolomeu nu a fost unul de calmare. El a spus că, Constantinopolul este dispus să inițieze un dialog pașnic care să implice toate părțile vătămate, pentru a stabili împreună o soluție.

Ar fi fost mai convenabil pentru Bartolomeu să evite problema și să afirme acuzațiile deputatului BOAU.

Potolirea narațiunii dominante și acțiunea pastorală nu sunt totuși întotdeauna compatibile.

Curând după aceea, Filaret și întregul episcopat al Bisericii sale, BOAU -PM, au solicitat Patriarhiei Moscovei autocefalie. Este aproape sigur că ar fi ajuns la un acord cu autocefaliștii sau ar fi absorbit majoritatea parohiilor lor și credincioși dacă Moscova ar fi răspuns favorabil.

Moscova a respins petiția ucraineană de autocefalie în 1992, susținând că cererea a fost motivată politic și nu reprezintă voința poporului ucrainean. Timp de douăzeci și șase de ani după aceea, ucrainenii ortodocși au fost împărțiți, iar clerul și credincioșii care aparțineau celor două structuri autocefale din Ucraina s-au trezit excomunicate din Biserică.

Status quo-ul religios al coexistenței neliniștite în cel mai bun caz și dușmănoase în cel mai rău caz au devenit semi-permanente din 1992-2018. Gesturi nobile ale dialogului interortodox au apărut ocazional, inclusiv comitetele de dialog ale BOAU -PM și BOAU -PK. Cu toate acestea, ucrainenii ortodocși nu au fost niciodată de acord asupra unei căi spre unificare. Iar Bisericile Ortodoxe din lume păreau să se simtă confortabil cu status quo-ul care a lăsat milioane de oameni în afara comuniunii Bisericii.

Când Patriarhia Ecumenică a anulat sancțiunile canonice asupra BOAU -PK și BOAU în octombrie 2018, a creat o cale pentru restabilirea a milioane de oameni la comuniunea cu Biserica. Autocefalia a stabilit noi termeni ai relațiilor ucrainene cu Biserica – nu a mai existat nicio întrebare cu privire la subordonarea lor față de aceasta sau de acea Biserică din afara Ucrainei.

Unii cititori s-ar putea opri aici și vor susține că această explicație este inadecvată. S-ar putea spune că tomosul BOAU o subordonează Constantinopolului sau că Filaret și ceilalți lideri nu s-au pocăit niciodată de păcatele lor. O examinare riguroasă a situației ar nuanța astfel de presupuneri drept fiind simpliste. De exemplu, cine știe cu adevărat întreaga poveste a acestei perioade istorice? Un raport amănunțit ar expune erorile multor figure istorice, nu numai cele făcute de Filaret. El este departe de a fi singura figură care trebuie să-și justifice acțiunile.

Patriarhul Bartolomeu părea să înțeleagă cea mai presantă dilemă a crizei bisericii ucrainene. Două realități s-au ciocnit în status quo-ul religios: nu a existat un consens cu privire la o soluție și milioane de credincioși se aflau în afara comuniunii cu Biserica. Orice decizie care a schimbat status quo-ul ar supăra o anumită cohortă, totuși status quo-ul diviziunii a fost incompatibil cu Evanghelia. Actele pastorale sunt adesea nepopulare – el a ales să acorde amnistie la milioane de oameni, iar cei care pretindeau accesul exclusiv la dreptate au protestat vehement. Actul pastoral a fost nepopular printre mulți dar în același timp a fost, milostiv pentru milioane.

În acest caz, patriarhul Bartolomeu s-a confruntat cu situația vizitând oamenii cărora le-a acordat amnistia, readucându-i la comuniune. În acest proces, el s-a confruntat și cu o reacție furioasă, în și în afara Ucrainei. Ar fi putut rămâne acasă – este, la urma urmei, periculos să fii afară în mijlocul unei pandemii mortale. Liderii nu rămân acasă și încearcă să-i liniștească pe toți. Aceștia acționează decisiv și se angajează la întregul proces care implică decizia lor. Din acest motiv, vizita patriarhului Bartolomeu în Ucraina a fost de fapt pastorală și nu provocatoare.

Pr. Nicholas Denysenko deține catedra Emil și Elfriede Jochum  la Universitatea Valparaiso.