Pr. Charalambos Livyos Papadopoulos

În textele evanghelice numărăm unsprezece apariții ale lui Hristos ucenicilor lui după Înviere. Toate cu un singur scop: să-i ajute să creadă și să fie convinși de faptul Învierii. Merită să înțelegem acest efort al lui Hristos, deoarece certifică faptul că credința în Învierea morților nu este o simplă chestiune de acceptare intelectuală. Învierea nu este digerată de minte, ci este revelată prin harul Duhului Sfânt celor care îl caută sincer pe Hristos.

Nu întâmplător oamenii de astăzi acceptă valoarea și importanța învățăturii lui Hristos, dar le este neimaginat de greu să creadă că a fost înviat din morți. Dacă pentru ucenicii Săi, care trăiseră cu El, auziseră învățăturile Sale divine și trăiseră minunile Sale, a fost atât de dificil să creadă în Înviere (vezi Luca 24:11; Matei 28:17), imaginați-vă cât de dificil este pentru noi toți, credincioșii moderni, al căror credință nu este puternică și solidă, ci spintecată. Cu toate acestea, credința nu este doar o energie umană. Mai presus de toate, ea este un dar al Duhului Sfânt, o revelație a lui Dumnezeu omului.

Deci, faptul Învierii lui Hristos, care este baza și temelia credinței creștine și a Bisericii „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră” (1 Corinteni 15:17), nu este rezultatul unei  acceptării logice și intelectuale, dar un dar al Duhului Sfânt. Nu crede cineva pentru că învață să recite Crezul ca o proclamare ideologică a formelor mentale, ci pentru că Harul Duhului Sfânt i-a deschis existența către o viață de libertate și har, dincolo de limitele umane.

Credința este o revelație a lui Dumnezeu în inima omului, care are în mod clar nevoie de sinergia și condescendența umană, ca act de împărtășire și libertate, dar care nu este în niciun caz suficientă singură fără prezența Duhului. Mântuirea nu este câștigată, ci dăruită de Dumnezeu. În ce moment și-au dat seama discipolii că omul din fața lor era Domnul lor? Când Hristos a început să interpreteze scripturile și să taie pâinea. Adică în interpretarea Cuvântului și în tăiatul Pâinii. În Euharistie. Acest fapt confirmă poziția noastră de mai sus că credința în Înviere este un dar al Duhului Sfânt și nu realizarea noastră.

 Merită să ne oprim asupra uneia dintre multele apariții ale înviatului Hristos către discipolii săi menționate în Evanghelia după Ioan (20: 19-20) și să tragem câteva concluzii importante și utile: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul”.

În primul rând, să începem cu imaginea elevilor înspăimântați. Au suferit o traumă profundă.  Învăţătorul lor este mort. Cel în care au crezut și pentru care au părăsit totul ca să îl urmeze nu este viu, a murit și  a murit într-un mod rușinos și oribil. Totul s-a terminat. Frica le-a preluat existența și se ascund în diferite case temându-se de arestare și deportare. Chiar acolo, în casa în care se ascundeau, în ascunzătoarea temerilor și a nesiguranțeilor lor, Hristos va apărea printre ei. El îi va întâlni acolo unde sunt și nu într-o stare imaginară, ci în realitatea lor, pentru că lui Dumnezeu îi place să ne întâlnească în adevărul nostru, oricât de oribil ar fi acesta. Ceea ce îl  dezgustă nu este greșeala sau păcatul nostru, ci minciunile și aroganța noastră, mai ales atunci când acestea sunt învelite cu o acoperire religioasă.

Viața de zi cu zi, cu bucuriile și durerile ei, cu victoriile și înfrângerile ei, este singurul loc în care intră Dumnezeu pentru a ne întâlni. De aceea este important să ne dăm seama că Dumnezeu nu este înspăimântat de păcatul nostru, ci de aroganța virtuții noastre. Încercarea noastră să arătăm că suntem altceva decât cea ce cu adevărat suntem. Marele teolog american Stanley Hauerwas  într-o carte a sa despre rugăciune (vezi Prayers Plainly Spoken) afirmă că nu se putea ruga în nici un alt mod, decât cu cuvintele și în stilul  cu care trăiește și se comportă în fiecare zi, pentru că altfel ar fi un om fals. Cum se poate întâlni cineva sincer cu singura ființă Adevărată, atunci când se pretinde a fi ceva care nu este? Trebuie clarificat în interiorul nostru că Dumnezeu nu ne cere să devenim ceea ce nu suntem, ci să acceptăm ceea ce suntem cu adevărat. Dumnezeu este o persoană și numai ca persoane putem să ne raportăm la El. Cu cât suntem noi înșine, cu atât sunt mai mari șansele acestei întâlniri cutremurătoare cu El. Goliciunea adevărului nostru este singura haină pe care o putem purta atunci când stăm înaintea lui Dumnezeu. Mirele Hristos vine în noaptea vieții noastre și caută să ne lumineze întunericul, cu lumina nestinsă a Învierii Sale.

Dar există și un alt motiv pentru care Hristos înviat stă printre ucenicii săi. Pentru că în acest fel vrea ca toată lumea, fiecare om să experimenteze Învierea, să vadă și să guste că Învierea este un adevărat eveniment. Nu este ascuns, dar este dezvăluit în fața tuturor. Aceasta este o imagine eshatologică. Hristos este Cel care adună și unește poporul împrăștiat a lui Dumnezeu. El este Cel care unește umanitatea divizată, dar și întreaga creație. Totul se unește în persoana Lui. De aceea, Hristos stă printre ucenici, pentru a dezvălui în acest fel o chemare și o unire din care nimeni nu este exclus. Vom fi întotdeauna uniți cu trupul înviat al lui Hristos, nimeni nu va fi lăsat în afara acestei uniri, deoarece Hristos este arhetipul, incluziunea și recapitularea întregii Creații.

De asemenea, este demn de remarcat faptul că aceste creaturi înspăimântăte, ascunse de teama evreilor (Ioan 20:19), care nu cred și se minunează de cuvintele femeilor mironosițe, în câteva zile vor fi transformate în martiri și mărturisitori a Învierii. Ei vor predica Evanghelia și vor sta cu îndrăzneală în fața regilor și autorităților. Se vor confrunta cu torturi și amenințări oribile și, în cele din urmă, majoritatea din ei își vor da viața pentru a susține Învierea lui Hristos. Ce s-a schimbat; Ce a răspândit frica și a adus în viața lor credință de nezdruncinat și îndrăzneală de a vorbi liber despre Hristos? În mod clar experiența Învierii. Hristos apărând printre ei, le dă Pacea Sa: „şi le-a zis: Pace vouă!…”. Dăruiește prezența și puterea regenerativă Duhului Sfânt în inimile lor, dizolvând frica și aducând credință și speranță. Ucenicii au văzut, au vorbit și l-au atins pe Hristos cel înviat. Învierea Sa era adevărată. Înviase din morți. În persoana Lui viața învinsese moartea.

Hristos în această întâlnire cu ucenicii va face o altă mișcare care are propriul său simbolism profund. El le va arăta rănile și semnele sacrificiului său. De ce era nevoie de această mișcare? El este acolo, viu printre ei, de ce are nevoie să dezvăluie rănile Crucii? Acest act al lui Hristos se face pentru că el dorește să risipească chiar și ultima ușoară îndoială a ucenicilor că poate nu o fi El, că poate o fi o fantomă, o iluzie formată de speranțele lor. Cu mișcarea Lui de a arăta rănile Crucii, este ca și cum El ar striga la ei: vedeți Eu sunt, Domnul vostru, poftim semnele dragostei și sacrificiului meu. Fiecare iubire adevărată este răstignită. Fiecare iubire autentică trece prin sacrificiu, altfel este o narațiune romantică sau o ideologie coruptă.

Hristos îi invită să privească rănile Sale, semnele Crucii și acolo să vadă păcatele lumii, tot răul și nedreptatea, care, totuși, nu au putut birui și distruge planul lui Dumnezeu. Să nu uităm că Învierea nu este un derivat istoric rațional. Nu a venit ca o continuare naturală. Din contra, ea a venit ca un paradox, o surpriză și o răsturnare totală a lui Dumnezeu într-o poveste plină de ură și rău. Odată cu trădarea și judecata lui Hristos, cu martirul și răstignirea Sa, răul pare să predomine. Dar Dumnezeu nu a spus încă ultimul cuvânt. Învierea este răspunsul lui Dumnezeu la rău și la nedreptate, la moarte și la amenințarea nimicului. Mesajul este clar, nici un răstignit în istorie nu va fi lăsat fără o înviere. Toți, în persoana  Înviatului Hristos să guste împărăția eternă a lui Dumnezeu, o împărăție a iubirii,a bucuriei și a unității. Fără durere și lacrimi, fără agonia pierderii.

Pentru că Învierea înseamnă să te pot săruta și  îmbrățișa fără ca moartea să se strecoare prin crăpăturile mâinilor mele. Învierea înseamnă sărutul să își reia gustul pe care îl avea înainte de trădare. Învierea înseamnă a lua înapoi ceea ce insidios moartea ne-a furat din privirea noastră. Învierea înseamnă să luăm înapoi pe toți cei și pe toate celea  care ne-au fost smulse violent, persoane și lucruri, momente și tăceri, apusuri și zori. Învierea înseamnă dreptate pentru toți răstigniții de pe pământ. În noaptea Învierii, acolo, în biserici, în lumânări și în brațe, moartea cedează. Hristos împrăștie lumină și speranță în piepturile grele ca mormintele. El coboară în Iadul inimii, în cea mai întunecată oră a sufletului nostru, chiar înainte de disperarea totală și predică că viața a cucerit moartea. Hristos devine începutul împărăției veșnice a lui Dumnezeu. „Hristos a Înviat” sună ca un strigăt de biruință eternă asupra morții, care nu mai poate strica ceea ce va construi iubirea.

Protopopul Charalambos Livios Papadopoulos este preot paroh al bisericii Agia Irini (Sf. Irina) din Pyrgos Monofatsio, Sf. Mitropolie Gortynias și Arcadias din Creta.