Protopop Michael A. Meerson, PhD

Consiliul de directori al seminarului Sf. Vladimir și, mai ales, Președintele acestuia, Părintele Chad Hatfield, trebuie lăudați pentru munca lor constantă de a face rost de finanțare și de a menține astfel seminarul. Trebuie să ne amintim, însă, că seminarul lor aparține în general celor „unsprezece jurisdicții” americane și ortodoxiei mondiale care îi încredințează studenții lor și, nu în ultimul rând, întregii Biserici Ortodoxe din America. Deci, este perfect firesc să decidem viitorul seminarului într-o manieră conciliară. Locul cel mai natural ar fi cel de-al XX-lea All-American Consiliu al lui OCA vara aceasta. Există motive să credem că mutarea acestui seminar ar putea fi o mișcare greșită. La urma urmei, istoria și geografia Seminarului sunt legate de misiunea sa.

De pe vremea lui Einstein, fizicienii știu că timpul și spațiul sunt un continuum. Ortodocșii și-au dat seama din alt unghi, conștienți de faptul că geografia lor este strâns legată de istoria lor. Altfel, cum ne putem explica că Patriarhul Grec a rămas la Istanbul ca șef al unei comunități formată acum din câteva mii de greci „turcificați”, păstrând în același timp titlul de Patriarhul Constantinopolului? Este bine cunoscut faptul că turma lui principală locuiește în America. Atunci de ce să nu-și mute sediul din mediul atât de neprietenos pentru creștinii ortodocși în statele  primitoare din sudul SUA, să spunem la New Orleans, în Louisiana, unde a apărut prima parohie greacă, Sfânta Treime, pe baza căreia Patriarhia Ecumenica și-a revendicat jurisdicția în SUA?[1] Până acum, Patriarhul Ecumenic nu a luat în considerare această opțiune. Simbolismul localității se dezvoltă treptat, ca rod al istoriei, dar odată ce se dezvoltă, începe să modeleze istoria însăși.

Acest lucru este valabil și pentru Seminarul Sf. Vladimir.

A luat ființă ca o școală teologică sărăcită în Mitropolia provincială vorbitoare de slavă, aflată în derivă în America. Dar prin puterea Providenței lui Dumnezeu, ea a fost transformată într-o școală teologică superioară, care a fost realizată prin munca profesorilor ruși care, în cursul lungului lor exil, au fugit de devastarea Europei postbelice și au găsit pentru ei înșiși ceea ce era acum un refugiu, în America. Și apoi, prin eforturile unui ruso-european-american, părintele Schmemann, a dobândit un campus impresionant în afara orașului New York. De acolo, această școală teologică a început să răspândească lumina Ortodoxiei în limba engleză, lingua franca, fidelă cuvintelor Domnului nostru: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. 15 Şi nimeni nu aprinde un felinar ca să-l pună sub un oboroc, ci îl pune pe un suport şi astfel el luminează tuturor celor din casă.” (Mt. 5:14-16). În timp ce erau neliniștiți și degradați ca noi veniți, teologii ruși își prețuiau Ortodoxia și nu se temeau să o afișeze atât în ​​fața societății americane, cât și a întregii lumi creștine. Această lumină s-a dovedit a fi atât de luminoasă încât Metropolia emigrantă, răspândită pe tot continentul, s-a convins de obligația sa de a deveni Biserica Locală Americană.[2] Această ambiție a fost sporită de America însăși cu libertatea sa religioasă, precum și de limba engleză și, în principal, de locația sa din New York. Mai mult, această lumină era atât de convingătoare și evidentă încât însăși Biserica Rusă, înăbușită de regimul ateu și lipsită de vocea ei în propriile sale probleme interne și externe, a făcut un pas eroic prin proclamarea acestui provinciale mitropolii drept Biserica Autocefală Americană. Reamintim că înainte de a face acest demers, bătrânul Patriarh Alexis I, neputând să convoace un consiliu, a efectuat un sondaj telefonic tuturor ierarhilor din jurisdicția sa și a primit aprobarea lor unanimă. Cu doar câteva zile înainte de odihna sa, Patriarhul a semnat actul de recunoaștere a independenței Mitropoliei americane, Biserica Rusă devenind Biserica ei Mamă. Pe scena religioasă a lumii, acest tomos de autocefalie a provocat un șoc. Era puțin așteptat să facă o astfel de mișcare prin care a provocat o controversă care a afectat întregul microcosmos adormit al Ortodoxiei lumii. Cei care au uitat de asta pot citi articolul pr. Schmemann „Furtuna semnificativă”.[3] Desigur, la fel ca orice școală, dependentă de caritate, Seminarul Sfântul Vladimir a avut suișuri și coborâșuri, dar a continuat să simbolizeze acea lumină cu care ortodoxia continuă să strălucească, atrăgând și astăzi, pe vremea Covid, elevi de la cele “ unsprezece Jurisdicții și din opt țări diferite.[4]

Decizia de a-l muta în orice altă zonă, inevitabil provincială în comparație cu New York, semnalează atât trecerea istoriei sale în uitare, cât și o restrângere semnificativă a misiunii sale. În zilele noastre, considerentele de lichiditate economică și rentabilitate sunt factori care judecă cursul lucrurilor. Acesta a fost  argumentul financiar pe care Consiliul de Administrație l-a prezentat ca singurul factor decisiv, fără a lăsa niciun cuvânt lui Dumnezeu. Desigur, lipsa credinței nu este doar o boală a creștinismului din epoca modernă – și apostolii o cunoșteau. Ne putem aminti cum s-au îngrijorat că nu au luat suficientă pâine în barca lor și cum Domnul i-a mustrat: „ Și vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine. Și Iisus, înțelegând, le-a zis: De ce gândiți că n-aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră? Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți și nu vă aduceți aminte.

Când am frânt cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, atunci câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Zis-au Lui: Douăsprezece.Și când cu cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Iar ei au zis: Șapte. Și le zicea: Tot nu pricepeți?”. (Marcu 8:16-21)

Această conversație își recapătă relevanța dacă este văzută prin prisma teologiei  Institutul Sf. Serghei din Paris și Sf. Vlad din Crestwood care a dus la reînnoirea noastră euharistică, principala sursă a nașterii Bisericii noastre. Timpul și locul au fost recunoscute ca providențiale de către cei care au devenit apostoli ai Ortodoxiei la noi azi. Această Providență și credința lor au fost factorii decisivi. Mai mult decât atât, în comparație cu condițiile fiscale de astăzi ale OCA, fondatorii acesteia erau niște cerșetori marginalizați. Așa cum pr. Alexander Schmemann mi-a spus, comparând situația emigrării sale de după Revoluție cu situația celor dintre noi care am emigrat din Uniunea Sovietică în America: „Ne-am întors pantalonii lungi. Nu-ți întorci pantalonii lungi, nu?” În Franța, mitropolitul Evlogy a considerat crearea Institutului Teologic Saint-Serge cu garanția sa a unui spirit de libertate pentru cercetarea teologică, în condițiile unei Europe postbelice devastate, drept una dintre principalele realizări ale vieții sale.[5] „Am acordat o mare importanță creării Institutului Teologic”, a mărturisit el însuși. Însăși locația sa în Paris, „în centrul culturii vest-europene, care nu este rusă, ci creștină”, a fost, de asemenea, providențială și semnificativă. „A preordonat o orientare ecumenică pentru școala noastră teologică superioară în formularea anumitor probleme teologice și sarcini religioase practice, pentru ca Ortodoxia să nu mai fie ascunsă, ci să devină treptat moștenirea tuturor creștinilor.[6] Astfel a luat naștere mișcarea ecumenica mondială, în a cărei formare a jucat un rol decisiv Institutul Ortodox Saint-Serge, mișcare care depășește cu mult inițiativa îngustă protestantă.

Sfântul Serghie a apărut însă din credința îndrăzneață a Mitropolitului Evlogy. El și asistentul său Ossorguine au mers la o licitație la care o proprietate neglijată recent naționalizată a unei organizații luterane germane a fost scoasă la vânzare, având la îndemână o sumă slabă și pur nominală luată din Fondul de asistență al Mitropoliei. L-au cumpărat fără fonduri sau perspective pentru a obține aceste fonduri. Cu toate acestea, Domnul a prevăzut: diferite donații au ajutat la efectuarea depozitului necesar până la data fixată. Evlogy a împrumutat suma pentru împrumut de la un bancher ruso-evreu, care a predat-o imediat, fără dobândă sau chitanță. Mai târziu, Evlogy a fost mândru de această achiziție și de Institutul Sf. Serghie care a fost înființat acolo, atât ca una dintre principalele realizări ale vieții sale, cât și cele mai semnificative manifestări ale credinței sale în ajutorul lui Dumnezeu. Mulți ani mai târziu, un act similar de credință, sub forma unei achiziții riscante, a fost săvârșit de pr. Alexander Schmemann, fostul subdiacon, admirator și adept al lui Evlogy, acum profesor la Seminarul Sf. Vladimir din New York, școală care depindea în totalitate de biserica episcopală. Părintele Alexandru a cumpărat proprietatea pentru seminar de la o mănăstire catolică situată într-una dintre cele mai scumpe suburbii ale orașului New York, pe credit, găsind în mod miraculos suma necesară pentru avans. În comparație cu acea sărăcie în care seminarul a existat din cauza generozității episcopalilor, această achiziție a fost o nebunie sau un miracol, pentru că nu existau fonduri pentru a plăti datoria. Dar din nou, datorită credinței unei persoane, a apărut un campus în care s-a maturizat o școală teologică ortodoxă absolventă americană, devenind un leagăn pentru Biserica Ortodoxă autocefală din America. Desigur, toate acestea sunt bine cunoscute, dar să ne amintim acum, când s-a luat decizia de a vinde acest campus.

Înainte de a face acest lucru, trebuie să răspundem la întrebarea lui Isus așa cum este aplicată poveștilor menționate mai sus -câte „coșuri de teologie” am adunat de la aceste două seminarii? Doisprezece, șapte? Noi am putea răspunde că ar fi și mai multe, dacă numerele doisprezece și șapte nu ar însemna plinătate în simbolismul numeric biblic.

Este adevărat că apare următoarea considerație – de ce să nu scoateți seminarul de ispitele și decadența din New York și Coasta de Est cu bisericile lor heterodoxe și pluralismul diluat și să-l duceți undeva în mijlocul religiei fundamentaliste evanghelice? Să reamintim că mitropolitul Evlogy, perfect conștient de degradarea exilului, a găsit că aceasta are cele mai providențiale posibilități de o nouă creștere a mărturiei ortodoxe tocmai prin libertate și dialog în condiții de pluralism. „Datorită nenorocirii noastre, existenței noastre emigrate, Biserica Rusă, aflându-se în contact cu elementul heterodox, a fost obligată de viața însăși să se asocieze cu acel element și, în acest fel, să-și depășească propria amorțeală și detașare.”[7]

Acesta este motivul pentru care decizia de a înființa o școală teologică tocmai în orașe capitale a fost ghidată nu numai de considerente practice legate de faptul că imigranții ortodocși se aflau în flux acolo, ci a fost un răspuns direct la pilda Domnului nostru de a așeza un sfeșnic într-un loc în care poate fi văzut. Crestwood a devenit un loc atât de vizibil, situat aproape de New York City. Seminarul a devenit un loc de întâlnire pentru diferite figuri creștine, care au avut astfel ocazia să se familiarizeze cu slujbele și teologia ortodoxă și să caute un punct comun cu aceasta.

Ambele școli, atât cea din Paris cât  și cea din afara orașului New York au fost atacate din cauza deschiderii lor către civilizația contemporană și diversitatea creștinismului, de  „tradiționaliști”, în special deBiserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, care a susținut „puritatea Ortodoxiei”. Dar iată ce spune părintele Alexander Schmemann, care era însuși din același mediu și știa situația îndeaproape,: „Puritatea Ortodoxiei pentru ei ar consta într-o „rundă zilnică ortodoxă” — fără gând, fără probleme. Dimpotrivă, sunt respinși organic de ele, le neagă… întrucât criza creştinismului constă tocmai în prăbuşirea rundei zilnice la care creștinismul s-a trezit legat și supus, deoarece era pictat în tonuri creștine.”[8]

Pentru Schmemann, așa-numitul „tradiționalism” al creștinismului a însemnat doar criza acestuia. „Și trebuie să recunoaștem”, scrie el, „ca prim simptom al crizei, o schizofrenie profundă care a început încet și a pătruns în mentalitatea ortodoxă: viața într-o lume ireală, inexistentă, ferm afirmată ca reală și existentă. Conștiința ortodoxă nu a observat căderea Bizanțului, reformele lui Petru cel Mare, Revoluția Rusă, nu a observat revoluția minții, a științei, a stilurilor de viață, a formelor de viață… Pe scurt, nu a observat istoria. Această negare a semnificației procesului istoric nu a servit cauzei Ortodoxiei. În loc să înțeleagă schimbarea și, prin urmare, să se ocupe de ea, Ortodoxia sa trezit zdrobită de ea. De fapt, este definită, colorată și suprimată tocmai de acele „schimbări” pe care ea le neagă.” Aceasta este sursa, în opinia sa, a fricii în fața noilor idei teologice, de panica cu care se agață de „Părinți”, de „Bizanț”. „Suntem înghițiți în multe jurisdicții, amenințănd cu diverse canoane. Încercăm să cucerim Occidentul cu ceea ce este cel mai slab și mai ambiguu din moștenirea noastră. Această aroganță, mulțumire de sine și triumfalism pompos sunt înspăimântătoare. Poate cel mai înfricoșător este faptul că puțini oameni îl văd, îl simt, îl cunosc” și că există o mare necredință că Hristos și Duhul Sfânt, care nu se tem de nimic, locuiesc în Biserică.[9]

Se pare că această frică de istorie este cea care a determinat decizia de a vinde campusul și de a evada într-o altă locație, una care este „mai sigură” și „mai de succes”. Dar aceasta ar fi de fapt o evadare din libertate și responsabilitate. Părintele Alexandru a văzut acest pericol, și nu în rândul ortodocșilor din leagăn, ci în rândul americanilor convertiți la ortodoxie din cultele lor sau din necredință: „În America, în „diaspora”, Ortodoxia, pentru prima dată după multe secole, a obținut libertatea. Libertatea de imperii, de stăpânirea guvernamentală, de un ghetou agrar, de un ghetou etnic și așa mai departe. Și apoi, după ce a gustat această libertate, s-a aruncat spontan înapoi în ghetou și preferă să trăiască așa cum a trăit sub jugul turc, sub reformele lui Petru, sub tot felul de sclavie. Închide toate ușile și ferestrele! Ele provoacă un curent! Și le-au închis treptat, în timp ce tinerii americani se grăbesc încântați în acest ghetou, în obscurantism, discuții despre canoane, veșminte și de unde poate fi cumpărată tămâie adevărată athonită.”[10] Vai, decizia aceasta de a lua acest seminar, un copil al pr. Alexander Schmemann, în afara locației sale vizibile și pentru a lucra pe scurt cu moștenirea ei și a o împrăștia în vânt, miroase ca o  evadare din istorie.

[1] “Prima parohie ortodoxă a fost stabilită în Statele Unite în anul 1864 în  New Orleans, Louisiana de negustori Greci.” Thomas E. Fitzgerald, cap. 3, “Early Parish Developments,” în The Orthodox Church in America, Praeger, Connecticut, London.

[2] Profesori Seminarului  Sf. Vladimir au dezvoltat și executat planul pentru o Biserică Americană Locală. Vezi Alexander Bogolepov, Toward an American Orthodox Church: The Establishment of an Autocephalous Orthodox Church, Crestwood NY: SVS Press, 1963; 2001, ed 2a.

[3] Alexander Schmemann, “Meaningful Storm: Some Reflections on Autocephaly, Tradition, and Ecclesiology” St. Vladimir’s Theological Quarterly, 15:1 (1971) 3-27.

[4] Vezi discursul Președintului, Pr. Chad Hatfield, la începutul  acestui an academic.

[5] Mitropolit Evlogy (Georgievsky), My Life’s Journey, A. Lisenko, trad., (Yonkers NY: St. Vladimir’s’s Seminary Press, 2014), partea 1, p. 10.

[6] Op. cit., partea 2, p. 513.

[7] Ibid, 651.

[8] The Journals of Father Alexander Schmemann ,Crestwood NY: SVS Press, p. 23.

[9] Ibid., p. 28.

[10] Protopop Alexander Schmemann, Dnevniki, 1973-1983, (Moscow: Russkii Put’) p. 550.

Pr. Michael A. Meerson, rectorul bisericii Hristos Mântuitorul din New York City, OCA, absolvent al seminarului Sf. Vlad, doctor în teologie la Fordham U., este autorul mai multor cărți în engleză și rusă și a numeroase articole. Principala sa carte teologică este The Trinity of Love in Modern Russian Theology, 1998.